Hristos și studenții

arhim. Mihail Daniliuc 

Studenții să folosească perioada studiilor superioare nu doar ca să obțină o calificare, ci și spre a-şi consolida credința, în vederea cristalizării drumului către Cer. Să caute nu numai perfecționarea intelectuală, ci, cu deosebire, împrietenirea cu Hristos, izvorul înțelepciunii.

Luna lui brumărel debutează cu o sărbătoare dragă sufletului fiecărui credincios, Acoperământul Maicii Domnului, dar și cu un eveniment deosebit în viața tinerilor studioși: începerea anului universitar. Nu știu dacă cei care au statornicit data de 1 octombrie ca debut al acestuia s-au gândit că-l așează în lumina praznicului cinstitului Acoperământ al Născătoarei de Dumnezeu. Tind să cred că alegerea unei asemenea zile a fost un act providențial: studenții, în marea lor majoritate, sunt tineri, iar în tinerețe cu toții avem foarte multă nevoie de ocrotirea Maicii Domnului, nu doar pentru a absolvi cu bine școlile, cât, îndeosebi, spre a nu rătăci pe cărări umbroase, cufundându-ne într-o viață de promiscuitate, pericol ce ameninţă tot mai evident societatea contemporană. În România, arată unele date, există aprox. 600.000 de studenți, care cheltuiesc anual peste două miliarde şi jumătate de euro, o mare parte din bani primindu-i de la părinți. Iată cum cifrele ne confirmă că studențimea română constituie o forță, că anii de studenție reprezintă, în acelaşi timp, o șansă și un risc: oferă o oportunitate de desăvârșire intelectuală, profesională, dar „ameninţă” prin expunerea la numeroasele scăderi sau rătăciri ce le pândesc astăzi pe tinerele vlăstare ale neamului. Din acest punct de vedere, ni se pare important ca studenții să folosească perioada studiilor superioare nu doar ca să obțină o calificare, ci și spre a-şi consolida credința, în vederea cristalizării drumului către Cer. Să caute nu numai perfecționarea intelectuală, ci, cu deosebire, împrietenirea cu Hristos, izvorul înțelepciunii. Consider că societatea face prea puțin în direcţia aceasta, neinteresându-se suficient de modul cum tinerii își clădesc relația cu Dumnezeu. „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), ne spune Domnul tuturor, aşadar și studenților. Putem să muncim, ce-i drept, cu mare avânt, dar fără spor; putem agonisi noian de averi, necapitalizând în Cer nimic; putem acumula nenumărate cunoştinţe, fără să obţinem ceva vital mântuirii. Deci, lipsiţi de mila şi de purtarea de grijă a Domnului, nu izbutim nimic, adică nimic trebuincios. Este esenţial ca auditorii cursurilor universitare să rețină că o viață construită fără Hristos nu are nici un orizont. În tinerii de azi se plămădesc, se edifică medicii, inginerii, profesorii, politicienii, artiştii şi toţi ceilalţi oameni care vor reprezenta temelia societății românești de mâine. De aceea ziceam că nu trebuie să ne fie indiferent ce fel de gândire li se formează studenţilor sau cine le şlefuieşte concepţia despre lume şi viaţă. Lăsaţi doar la voia unui învățământ secularizat, ei se pot pierde uşor, atât moral, cât şi intelectual, ori riscă să se modeleze în șabloane false, lucrul având consecinţe nu tocmai fericite pentru Biserica și neamul nostru. Se ceresă manifestăm multă grijă față de cursanții din universități, urmând pilda Mântuitorului Hristos, Care a arătat o atenție deosebită tinerilor. Dacă ne gândim că toate cele trei învieri din morți le-a făcut numai asupra unor persoane tinere (fiica lui Iair; fiul văduvei din Nain; prietenul Său, Lazăr), apoi dacă ne amintim că Domnul l-a privit cu drag pe tânărul bogat ce i-a adresat arhicunoscuta întrebare: „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” ne întărim convingerea că Bunul nostru Izbăvitor le-a acordat tinerilor o considerație aparte. Poate de aceea se spune că tinerețea este simbolul vieții veșnice, căci în Împărăția lui Dumnezeu toți vom fi cu vârsta precum tinerii.

Când pomenesc de studențime, îmi vin în minte figuri luminoase de înaintaşi ce și-au folosit entuziasmul vârstei și timpul studiilor universitare în lupta înfăptuirii unor idealuri nu doar personale, ci chiar naționale. Zicând aceasta, îmi amintesc de viața studențească a lui Eminescu sau Ciprian Porumbescu. Nu-mi ascund bucuria să regăsesc aceleași preocupări înalte la numeroase persoane tinere de astăzi. Păstrez însă tristețea că o parte din studenți încă nu au înțeles ceea ce afirma, nu demult, Mihail Sadoveanu: „adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume și mai scump și mai curat, decât omul procopsit la învățătură, nu de conjunctură, ci pentru viață, nu doar pentru sine, ci mai ales pentru neamul din care a odrăslit”.

Le doresc studenților să fie mereu ocupați în căutarea Adevărului, fără a cădea pradă năbădăioaselor ispite ale contemporaneităţii: nesiguranță, frustrări, relativism moral, secularizare, confuzie, desconsiderarea virtuților morale ori tradiționale sub pretextul afirmării omului modern, conflicte între generații, corupție, violență. Studenții numai însetați de cunoaștere își manifestă în mod real entuziasmul tinereții, bucuria împlinirii. Dar, printre multele valențe ale gnoseologiei, să nu uite esențialul: să-L caute, să-L găsească – pentru cei ce nu au făcut-o până acum – sau să-şi consolideze relația cu Dumnezeu, ca o pregustare a fericirii nespuse de a fi părtași la viața de iubire și comuniune a Sfintei Treimi, căci „aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Le doresc să se dedice cu toată devoțiunea învățăturii, spre a deveni oameni de nădejde. Să nu urmărească, prin perfecționarea intelectuală, profesională, numaidecât aspectul material. Deasupra banilor stau bucuria, satisfacția de a crea, de a trăi frumos și util pentru semeni, entuziasmul tinereţii, privirea curată a omului care nu s-a lăsat dominat putere ori orgolii.

Nu puteam încheia rândurile de faţă fără a le aminti studenților un cuvânt al Înțeleptului Solomon: „înțelepciunea este pentru oameni comoară nesfârşită; cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de învăţătură”.

sursa: doxologia.ro

Sfântul Cuvios Paisie a fost sărbătorit vineri, 15 noiembrie 2013, la Mănăstirea Neamţ din judeţul Neamţ. Un sobor de preoţi au săvârşit de dimineaţă Sfânta Liturghie în Biserica "Înălţarea Domnului", ctitorită de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

Foto: Constantin Ciofu

Slujba a fost săvârşită în prezenţa pelerinilor din ţară şi străinătate. "Într-o atmosferă înălţătoare, astăzi, 15 noiembrie, a fost oficiată la Mănăstirea Neamţ, Sfânta Liturghie în cinstea Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski. Faptul că în ultimii ani avem din ce în ce mai mulţi invitaţi este o bucurie pentru noi. La acest moment de sărbătoare am avut o delegaţie de la Sankt Petersburg - Rusia şi de la Mănăstirea Noul Neamţ din Republica Moldova. La slujbă s-au rugat împreună cu noi foarte mulţi credincioşi. La finalul programului liturgic am mers cu toţii la trapeza mănăstirii. Sărbătoarea Sfântului Paisie a adunat la Neamţ cler şi credincioşi pentru a înălţa rugăciuni către Bunul Dumnezeu. Această sărbătoare coincide cu începutul Postului Naşterii Domnului. Sfântul Paisie a fost cel care a îndemnat la rugăciune şi post. Astfel putem întâmpina şi noi frumoasele sărbători ale Crăciunului. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca prin rugăciunile sfinţilor care străjuiesc Mănăstirea Neamţ, să primim binecuvântarea lor", a relatat arhim. Benedict Sauciuc, stareţul Mănăstirii Neamţ.

Sursa: http://www.doxologia.ro/actualitate/arhiepiscopia-iasilor/sfantul-paisie-sarbatorit-ctitoria-stefaniana-de-la-manastirea

Situația tăranului actual

Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7 decembrie 2011.

(...) Prozatorul Liviu Rebreanu, în discursul său de recepţie la Academia Română din 29 mai 1939, intitulat Laudă ţăranului român, afirma că "la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român". Şi, ceva mai departe, Rebreanu preciza: "Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne." 2 ,,Aurul curat" din sufletul ţăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a ţăranului, lumina credinţei şi a hărniciei, a dărniciei şi a jertfelniciei ca dăruire de sine şi dăinuire spirituală în timp şi peste vremuri diferite.

(...)

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai trăieşte, cum constata Lucian Blaga în "zariştea cosmică", sau dacă ţăranul român mai poate să determine "destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală", cum spera Liviu Rebreanu.

Este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiţia bogată a satului românesc şi situaţia lui actuală.

Satul nostru românesc a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale şi culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiţiei trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât şi spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară.

După cum remarcă domnul Pierre Rabhi din Franţa7, pământul hrănitor din mediul rural este astăzi elementul cel mai neglijat şi mai ignorat de către marea majoritate a comunităţii ştiinţifice, a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor în general. Cu toate acestea, pământul care ne hrăneşte este principiul primordial fără de care nimic nu se poate realiza viabil. În consecinţă, el trebuie să constituie, în mod legitim, obiectul vigilenţei şi al protecţiei tuturor. Ciudată şi primejdioasă ignoranţă în sânul unei societăţi suprainformate despre orice, în afară de esenţial ! 8

Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al ţăranului român a rămas mult în urmă! Deşi adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte, în România se practică o agricultură de subzistenţă, adică de supravieţuire. Cauzele acestei situaţii sunt multiple: criza economică care a urmat celor două războaie mondiale, colectivizarea 9 impusă de regimul comunist şi insuficienta atenţie cu care au fost tratate satul românesc şi agricultura românească după anul 1989 până azi, mai precis lipsa de strategie coerentă şi coresponsabilă pe termen lung privind prezentul şi viitorul agriculturii româneşti.

În tot acest timp, ţăranii români au dus-o greu: au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 şi 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieţii lor împlinirea măreţelor idealuri de libertate şi unitate naţională, alţii au suportat cu greu ocupaţia trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949-1962 şi umilinţa dispreţuirii credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe ţăranul român de el însuşi, încercând să-l transforme forţat în lucrător industrial. În prezent, (după 1989), ţăranul român trăieşte suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări decât pentru propria sa patrie de origine.

Toate aceste vitregii îndurate de ţăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identităţii şi mentalităţii sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale şi generând în mediul urban transformări negative de ordin spiritual, cultural şi demografic.

Deşi se considera ideologic un câştig, rezultatul colectivizării comuniste a fost dezastruos şi demolator pentru identitatea şi demnitatea ţăranului şi a satului în general, iar pierderea a fost enormă. Un profit fără proprietate! CAP-urile10 erau în teorie proprietatea tuturor ţăranilor, dar, de fapt, a nici unuia dintre ei. Un profit fără libertate! Colectivizarea a fost un proces forţat, nu a fost o asociere liberă, nici bine-venită şi nici bine gândită. Pierderea simţului proprietăţii şi a demnităţii omului liber a fost o pagubă pe termen lung, a dus la degradarea comportamentului uman prin nivelare şi constrângere. De asemenea, ea a dus la pierderea iniţiativei particulare şi la pierderea încrederii în corectitudinea retribuţiei pentru munca prestată. În consecinţă, ţăranii de astăzi au o mare reticenţă în a lucra pământul prin asociere agricolă din cauza traumei colectivizării forţate şi a dezamăgirilor suferite ca urmare a experienţei lor negative cu CAP-urile.

Deşi nici până astăzi nu s-a încheiat anevoiosul proces de retrocedare a proprietăţilor confiscate de către regimul comunist - după 20 de ani de la publicarea Legii Fondului Funciar (18/1991) -, totuşi, din cele 12 milioane de hectare teren arabil, nouă milioane s-au restituit proprietarilor, creându-se astfel aproximativ 4-5 milioane de proprietari de parcele mici a câte 0,5-1 ha de teren.11 Lipsa unei gândiri unitare în organizarea eficientă a agriculturii, numărul mic al programelor de sprijinire a investiţiilor, subvenţiile foarte reduse, valorificarea dezorganizată a producţiei ne diminuează nouă românilor mult şansele de redresare a agriculturii şi ne împiedică să valorificăm potenţialul natural existent în spaţiul rural.

Prin urmare, criza actuală a satului românesc este amplificată şi de tensiunea existentă între potenţialul de dezvoltare şi neputinţa de afirmare. Ţară cu pământ bogat, dar cu ţărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranţe, dar puţine mijloace de a-l lucra eficient şi de a valorifica recolta obţinută. Dorinţa de a avea sau a face ceva rentabil şi lăudabil, dar şi neputinţa de a ajunge la acel ceva!

Aşa cum afirma recent Domnul Emil Boc, suntem astăzi în situaţia în care, deşi "ţara noastră are capacitatea de a hrăni 80 de milioane de oameni, din nefericire, importă cea mai mare parte a produselor agroalimentare!" 12. Altfel spus, terenul cultivabil al României poate hrăni 80 de milioane de oameni, dar când?, şi cultivat de cine? De români sau de străini? Oricum, nu poate exista cu adevărat ţară românească fără ţărani români!

Potrivit Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu o suprafaţă totală de 238.000 km2 şi o populaţie de peste 21 de milioane de locuitori, România este, ca mărime mijlocie, cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie, şi anume 9,7 milioane de locuitori 13.

Restructurarea şi eficientizarea reală a agriculturii româneşti vor avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă esenţială de venit pentru gospodării şi pentru piaţa internă sau chiar şi externă. Populaţia activă reprezintă 46,3% din totalul locuitorilor din spaţiul rural şi poate contribui la susţinerea creşterii economice din zonele rurale, dacă vor exista mijloace de stimulare adecvate 14.

(...)

Speranţa pentru satul românesc se află într-un viitor pregătit în mod activ, nu doar aşteptat în mod pasiv. Speranţa aceasta este ca ploaia care cade pe solul deja pregătit. Ploaia care vine de sus nu depinde de noi, dar lucrarea pământului depinde de noi, astfel că, atunci când vine ploaia, aceasta trebuie să cadă pe un sol pregătit. Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic şi creator, dar şi cu efort stăruitor.

La punerea în practică a oricărui proiect major trebuie avut în vedere nu numai profitul material imediat, ci şi câştigul spiritual pe termen lung. Profitul material pe termen scurt poate fi mare, dar consecinţele pe termen lung pot fi uneori negative. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul individualist din epoca modernă şi postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel, omul secularizat care a pierdut simţul spiritual al relaţiei sale cu pământul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este şi o criză spirituală, o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat 15.

Prin urmare, agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimaşă după profit material cu orice preţ, ci trebuie avută în vedere şi bogăţia spirituală a relaţiei om - natură şi a oamenilor între ei şi între generaţii succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obţinută imediat, ci şi calitatea relaţiilor oamenilor cu natura şi întreolaltă. Economicul nu mai trebuie separat de etica socială şi de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent şi viitor trebuie promovate atât dezvoltarea asociaţiilor agricole pentru producţie mare (hrana întregii populaţii a ţării şi export), cât şi fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relaţia familie - pământ şi relaţiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradiţională şi relaţiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip nord-american, industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico-sociale permanente privind generaţia prezentă şi generaţiile viitoare însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Mai precis, natura trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea în acest sens: "Natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar, ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual". 16

Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: "legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ" (Facere 9, 16). Libertatea noastră însă, a fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii. Agricultorul adevărat este harnic şi darnic; responsabil de a înmulţi darurile şi bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noştri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca şi priceperea noastră; astfel, realizăm o bogată comuniune veşnică divino-umană, unind, prin agricultură, cultul şi cultura, ştiinţa practică şi spiritualitatea profundă.

În plus, viaţa înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci şi spiritual. Viaţa înseamnă mai ales comuniune de gândire şi de acţiune între contemporani, dar şi între generaţiile trecute şi cele viitoare.

În faţa nelimitatei dorinţe de câştig "mereu mai mult" care ruinează planeta pentru profilul unei minorităţi, sobrietatea este o alegere conştientă, inspirată de raţiune. Ea este o artă şi o etică de viaţă, sursă de satisfacţie şi de profundă stare de bine. Ea reprezintă o poziţionare politică şi un act de rezistenţă în favoarea pământului, a împărţirii bunurilor şi a echităţii 17.

Industrializarea agriculturii, prin utilizarea masivă a îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a seminţelor hibride şi prin mecanizarea excesivă, a prejudiciat grav pământul care ne hrăneşte, precum şi cultura ţăranilor. Pierre Rabhi constată în această privinţă: "Neputând produce fără a distruge, umanitatea se expune unor perioade de foamete fără precedent" 18.

"O agricultură care nu poate să producă fără să distrugă poartă în ea germenii propriei sale distrugeri." 19

Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect faţă de Creator, nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de darurile primite, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuşi, putem transmite generaţiilor viitoare bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori şi voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii şi a cooperării practice la nivel naţional şi planetar.

1 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română, susţinut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul "Izvoade - eseuri, conferinţe, articole", Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

2 Liviu Rebreanu, "Laudă ţăranului român", discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1939, vezi: www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc.

3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

4 Vezi "Brâncuşi, sculptor creştin ortodox", Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura TRINITAS, Iaşi 2008.

5 Lucian Blaga, "În marea trecere", Editura Ars Longa, Iaşi, 2009, p. 45.

6 Idem, "Elogiul satului românesc", p. 3.

7 Agricultor, scriitor şi gânditor francez de origine algeriană, Pierre Rabhi este unul dintre pionierii agriculturii biologice şi inventatorul conceptului de "Oaze în toate locurile". El apără un tip de societate mai respectuoasă faţă de fiinţele umane şi faţă de pământ.

8 Pierre Rabhi, "Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul", Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 69.

9 Consecinţă a economiei socialiste, colectivizarea reprezintă procesul prin care au fost trecute mijloacele de producţie, pământurile, în proprietatea colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc.; procesul prin care s-au unit principalele mijloace de producţie ale ţărănimii în cooperative.

10 CAP - Cooperativă Agricolă de Producţie, unitate economică socialistă autonomă, realizată prin asocierea ţărănimii, bazată pe proprietatea cooperatistă asupra mijloacelor de producţie şi a producţiei.

11 Vezi web site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor:http://www.anrp.gov.ro.

12 Emil Boc, prim-ministrul României, sâmbătă, 5 noiembrie 2011, cu ocazia vizitei la Braşov, vezi web site-ul Guvernului Romnâniei www.gov.ro.

13 Vezi web site-ul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: http://www.madr.ro.

14 Ibidem.

15 Pierre Rabhi, "Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul", p. 5.

16 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223.

17 Pierre Rabhi, "Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul", p. 137.

18 Ibidem, p. 135.

19 Ibidem, p. 70.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/special/satul-romanesc-intre-traditie-supravietuire-si-speranta

Dulceața lu Răzvan

Un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent și viitor om de succes! Acesta este Răzvan Rusu și dulceața lui de poveste!

Il admir pe Răzvan foarte mult și vă invit să â-l cunoașteți prin ceea ce faceți pe pagina de facebook:
https://www.facebook.com/DulceataLuRazvan

Gând pentru prieteni

Salutare,

M-am tot gândit ce este prietenia. Am tot învârtit eu niște definiții în mintea mea, dar nu am reușit să ajung la o concluzie. M-am gândit apoi la prietenii mei. Tot nu reușeam să găsesc acele cuvinte ce vor îngloba cu adevărat sensul cuvântului.  Am căutat definiții în cărți. Slăbuțe și foarte vagi. Prietenia, în concepția mea, nu semăna cu acele idei deloc. Tot căutând, am dat peste un cuvânt mai mul decât frumos.  Vă îndemn, dacă aveți liniște, să-l citiți și să-l racordați la dvs.

Nu în ultimul rând, acest cuvânt în îndrept către prietenii mei, în semn de recunoștință!

„Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în fiecare zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.

Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi împovărare]. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] . Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne  mâhnim . Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.

Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
(...)

Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine. 

(...)

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră fie încă păgâni? . Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt [binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt.

(...)

 Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea.”

Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur „Despre prietenie”

sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/169/despre-prietenie/

Cadou de ziua ta

„Uită-te la tine!

Eşti tânăr, eşti frumos, eşti deştept… dar unde ţi-e ambiţia? Unde ţi-e tăria? Unde-ţi sunt visele de altădată?

Eşti speriat.

De ce? Ce te face să nu mai fi tu?

Încetează să mai fii paralizat! Încetează să îţi mai înghiţi cuvintele şi spune tot ce simţi şi ce crezi! E părerea ta şi nu e nimic greşit dacă diferă de a celorlalţi. Încetează să îţi mai pese atât de mult de părerea celor din jur şi de ce cred ei despre tine.

De obicei părerea lor despre tine este doar o reflexie nerecunoscută de ei a propriilor personalităţi. Încetează să te mai ascunzi în spatele unei măşti, încetează să te mai fereşti pentru că te pierzi… şi e păcat.

Arată lumii ce om bun eşti, ascultă fără să întrerupi, vorbeşte fără să acuzi, oferă fără să faci economie, răspunde fără să te cerţi, împărtăşeşte fără să te prefaci, savurează viaţa fără să te plângi, iartă fără să pedepseşti şi promite fără să uiţi!

Riscă!

 Nu îţi fie teamă de eşec, nu te opri la prima problemă. Obstacolele sunt acolo doar ca să îţi reamintească faptul că merită cu adevărat să lupţi pentru ceea ce vrei. Cineva mi-a spus odată că începuturile bune sunt, de cele mai multe ori, deghizate în sfârşituri foarte dureroase – aşadar nu îţi pierde speranţa. Nicio clipă. Dacă nu poţi zbura atunci aleargă. Dacă nu poţi alerga, mergi. Dacă nu poţi merge, târăşte-te… însă orice faci, de un lucru trebuie să ţii cont: mergi mai departe!

Fii puternic! Nu permite lumii să te transforme într-un om rău. Nu lăsa durerea să te facă să simţi ura. Nu lăsa amărăciunea unor momente să îţi fure dulceaţa întregii vieţi. Fii mându de tine şi nu lăsa oamenii orbiţi de bani şi putere să te facă să crezi că lumea asta nu e un loc frumos.

Îmbracă-te cu ceea ce vrei tu, spune ceea ce simţi cui vrei tu, iubeşte pe cine vrei tu. Ascultă muzica pe care o iubeşti, dă-o la maxim şi dansează. Nu în ploaie, dar dansează. Plimbă-te în miez de noapte, uită de griji pentru o clipă şi nu te mai gândi că mâine te vei trezi devreme ca să ajungi la birou. Simte… simte mai mult decât frigul de afară.

Nu mai aştepta ziua de mâine, ziua de vineri… weekend-ul. Există pe lumea asta patru lucruri ce nu mai pot fi recuperate: piatra după ce a fost aruncată, cuvântul după ce a fost spus, ocazia după ce a fost ratată şi timpul după ce s-a scurs! Trăieşte acum! Fă ce vrei tu să faci… acum!

Viaţa asta e a ta şi asta nu ţi-o poate lua nimeni!”

Cu ce gând o să începi ziua de 24 ianuarie?

Ziua de 24 ianuarie începe să devină o zi obișnuită.

Mă uit în jur și nu pare nimic special.

Mă uit la televizor (din păcate) și nu e nimic nou. Tot aceeași politicieni, tot aceleași pseudovedete, aceleași fețe zbârcite de prea mult bine și de prea multe farduri și obosite.

Arunc o privire pe geam. Pe stradă aceeași oameni care merg spre servici, aceeași studenți ce merg cu inima înfrântă spre examene și aceeași șoferi care au drum întins și la verde pentru pietoni.

Mă uit la mine. Ce văd? Un patriot? Un român? Un simplu om într-o simplă zi?

Nu știu ce să spun.

Îmi aduc aminte de Cuza, de Iași și de reforme.

Cred că acest lucru îl știu majoritatea dintre noi.

Dar, stau și mă gândesc în felul următor: Oare ziua de 24 ianuarie nu ar trebui să fie o zi în care gândirea, credința, fapta și cugetul românesc să se unească?

Nu ar trebui să fie  reforme în 2013?

Plec de la reformarea mea: să fiu mai puțin critic, să fiu mai mult dedicat acestei țări, să fac o schimbare în bine.

Oare aceste reforme nu le putem face fiecare?

De ce a rămas ziua de 24 ianuarie în mintea noastră?

Eu cred că pentru a ne stabili un nou start pentru ceva mai bun!

La mulți ani, dragi români!

Bunicul copilăriei mele

         Nu știu cum ar trebui să încep să povestesc despre bunicul meu pentru că nu sunt priceput în a reprezinta lumina feței sale și mă tem să nu transpun greșit pe hârtie frumusețea sufletului  celui care mi-a bucurat copilăria.
Bunicul meu era un om calm și blând. Nici când era supărat sau necăjit nu ridica tonul și nu știai intensitatea supărării lui, ci plângea în interiorul său. Nu vorbea mult, dar parcă vorbea tot timpul. Tot timpul transmitea ceva, era prezent, era cu mine și parcă îmi citea privirea.

Cât de mult mă bucuram că mă ridică în brațe ca eu să ajung să culeg cireșe și mă murdăream de zeama lor. Era o  bucurie imensă să mă trezesc dimineața și să-l însoțesc la „dusul vacilor. Atunci bunicul era odihnit, eu vioi ș duceam animalele la păscut și ne întorceam acasă, eu la jucat iar bunicul la muncit.

Cu mare drag îmi amintesc zilele de sărbătoare, duminicile liniștite și pline de sfințenie. Ce frumos suna duminica clopotul bisericii din depărtare, iar toaca învechită mă anunța că ar fi bine să grăbesc pasul spre biserică.

            Dese ori am dormit cu bunicul meu și greu pot să uit acel somn dulce, dar și mai greu îmi este să-l reconstitui în totalitate. Duminica, bunicul se trezea mai devreme decât de obicei, ieșea afară cu o cană de apă în mână, se spăla pe ochi se bucura de lumina soarelui. Se întorcea liniștit și punea ulei la candela Măicuței, apoi se așeza pe marginea laiței și citea dintr-o carte mică, plină de unsoare și cu marginile groase și rupte pe ici-colo. După vreo zece minute ieșea la animale. Auzeam lătratul câinelui de bucurie, iar apoi, fiind furat de somnul dulce al dimineții nu-l mai auzeam pe bunicul decât atunci când se întorcea. Făcea focul și ieșea un pic de fum din vatră, mă întreba dacă vreau să mănânc scrob sau ochi cu brânză de oi și punea ceaunul cu apă pentru mămăligă. Nu făcea multă mâncare penru că el nu mânca duminica până nu lua anafură. Apoi ne pregăteam de mers la biserică. Ce bucuros eram că îmbracăm hainele mele noi, iar bunicul avea o pereche de pantaloni din lână și o cămasă albă. Cămașa nu era călcată de bunica, căci ea a murit cu multi timp în urmă, ci o călca mătușa sau mama. Mergeam spre biserică liniștiți, eu vorbeam și îl întrebam de ce trebuie să mergem la biserică, de ce noi stăm în picioare și ne îngrămădim într-o parte a bisericii în timp ce preotul are și scaune și spațiu din plin. Bunicul îmi explica, dar eu nu înțelegeam mare lucru. Ducea în mână lumânări pentru cei morți. Le lua de acasă pentru că, zicea el, la biserică sunt scumpe. Înainte de a intra în biserică, mergea la mominte, dar la bunica poposea mai mult. Își căuta de lucru la mormântul ei: îi aranja candela, mai smulgea buruienile de pe mormânt și parcă ar fi vrut să plângă sau să vorbească, dar eu îl stânjeneam și eram neastâmpărat.

         

           Cum intram în biserică și se auzeau vocile „babelor” (așa le ziceam  doamnelor de la cor), bunicul devenea foarte serios și sobru. Mă lua de mână și mă ducea în fața icoanelor arse de timp, mă învăța să fac semnul Crucii și îmi dădea o monedă să o pun într-o cutie. Îmi plăcea partea asta pentru că eram în centrul atenției. Toată lumea se uita parcă la mine cât de frumos mă închinam așa cum m-a învățat bunicul. După ce ne închinam, bunicul mă lua cu el în strană. Avea o strană lângă altar și nu o ocupa nimeni, decât el. Mă simțeam foarte bine știind că bunicul meu are strana lui în biserică, simțeam că este un om important și că impune respect. Stăteam în strană, iar bunicul în genunchi aproape de Icoana Maicii Domnului. Eu dădeam din picioare de plictiseală, iar el murmura din buze nu știu ce. Trecea cam greu timpul, dar apoi urma partea cu pomenile și colivele și dulciurile și, Doamne, ce bine era! Primeam bunătăți gratis de la toată lumea, iar bunicul împărțea plăcinte și vin. Mai lua și el câte un pahar, dar rar și nu-mi plăcea lucrul acesta pentru că nu stătea mult cu oamenii care aveau bunătăți pentru mine și eu aveam de pierdut.

            Ajungeam acasă și bunicul mă punea să dorm. El asta făcea și mă obliga și pe mine. Nu suportam partea asta. După ce mă trezeam, stăteam cu bunicul și păzeam puii prin ogradă. Stăteam amândoi pe un lăicer vechi, pus pe o băncuță șubredă și povesteam: eu năzdrăvănii, iar bunicul râdea ușor. Apoi, deși rar făcea asta, îmi povestea din experiența lui din război. Nu cred că-i făcea mare plăcere să-mi povestească, dar din iubire părintească îmi spunea.   Din câte am înțeles, îi plăcea mai mult să sape tranșee, dar era greu și acolo. Dormeau acolo, nu puteau ieși din șanțuri ca să nu fie uciși și, dese ori, erau supuși în situații limită. Bunicul a răzbit, a reușit să vină înapoi la bunica, dar a venit mai tăcut, mai restras și mai modest.  

Zâmbetul calm al bunicului nu se poate uita. Acum, eroul copilăriri mele doarme liniștit alături de bunica. Acolo este mormântul lui. Sub clopotniță, la umbră, unde candela arde în aminitirea lor.

sursa: http://www.clujulliber.ro/bunicul-meu-sfant/