Cadou de ziua ta

„Uită-te la tine!

Eşti tânăr, eşti frumos, eşti deştept… dar unde ţi-e ambiţia? Unde ţi-e tăria? Unde-ţi sunt visele de altădată?

Eşti speriat.

De ce? Ce te face să nu mai fi tu?

Încetează să mai fii paralizat! Încetează să îţi mai înghiţi cuvintele şi spune tot ce simţi şi ce crezi! E părerea ta şi nu e nimic greşit dacă diferă de a celorlalţi. Încetează să îţi mai pese atât de mult de părerea celor din jur şi de ce cred ei despre tine.

De obicei părerea lor despre tine este doar o reflexie nerecunoscută de ei a propriilor personalităţi. Încetează să te mai ascunzi în spatele unei măşti, încetează să te mai fereşti pentru că te pierzi… şi e păcat.

Arată lumii ce om bun eşti, ascultă fără să întrerupi, vorbeşte fără să acuzi, oferă fără să faci economie, răspunde fără să te cerţi, împărtăşeşte fără să te prefaci, savurează viaţa fără să te plângi, iartă fără să pedepseşti şi promite fără să uiţi!

Riscă!

 Nu îţi fie teamă de eşec, nu te opri la prima problemă. Obstacolele sunt acolo doar ca să îţi reamintească faptul că merită cu adevărat să lupţi pentru ceea ce vrei. Cineva mi-a spus odată că începuturile bune sunt, de cele mai multe ori, deghizate în sfârşituri foarte dureroase – aşadar nu îţi pierde speranţa. Nicio clipă. Dacă nu poţi zbura atunci aleargă. Dacă nu poţi alerga, mergi. Dacă nu poţi merge, târăşte-te… însă orice faci, de un lucru trebuie să ţii cont: mergi mai departe!

Fii puternic! Nu permite lumii să te transforme într-un om rău. Nu lăsa durerea să te facă să simţi ura. Nu lăsa amărăciunea unor momente să îţi fure dulceaţa întregii vieţi. Fii mându de tine şi nu lăsa oamenii orbiţi de bani şi putere să te facă să crezi că lumea asta nu e un loc frumos.

Îmbracă-te cu ceea ce vrei tu, spune ceea ce simţi cui vrei tu, iubeşte pe cine vrei tu. Ascultă muzica pe care o iubeşti, dă-o la maxim şi dansează. Nu în ploaie, dar dansează. Plimbă-te în miez de noapte, uită de griji pentru o clipă şi nu te mai gândi că mâine te vei trezi devreme ca să ajungi la birou. Simte… simte mai mult decât frigul de afară.

Nu mai aştepta ziua de mâine, ziua de vineri… weekend-ul. Există pe lumea asta patru lucruri ce nu mai pot fi recuperate: piatra după ce a fost aruncată, cuvântul după ce a fost spus, ocazia după ce a fost ratată şi timpul după ce s-a scurs! Trăieşte acum! Fă ce vrei tu să faci… acum!

Viaţa asta e a ta şi asta nu ţi-o poate lua nimeni!”

Cu ce gând o să începi ziua de 24 ianuarie?

Ziua de 24 ianuarie începe să devină o zi obișnuită.

Mă uit în jur și nu pare nimic special.

Mă uit la televizor (din păcate) și nu e nimic nou. Tot aceeași politicieni, tot aceleași pseudovedete, aceleași fețe zbârcite de prea mult bine și de prea multe farduri și obosite.

Arunc o privire pe geam. Pe stradă aceeași oameni care merg spre servici, aceeași studenți ce merg cu inima înfrântă spre examene și aceeași șoferi care au drum întins și la verde pentru pietoni.

Mă uit la mine. Ce văd? Un patriot? Un român? Un simplu om într-o simplă zi?

Nu știu ce să spun.

Îmi aduc aminte de Cuza, de Iași și de reforme.

Cred că acest lucru îl știu majoritatea dintre noi.

Dar, stau și mă gândesc în felul următor: Oare ziua de 24 ianuarie nu ar trebui să fie o zi în care gândirea, credința, fapta și cugetul românesc să se unească?

Nu ar trebui să fie  reforme în 2013?

Plec de la reformarea mea: să fiu mai puțin critic, să fiu mai mult dedicat acestei țări, să fac o schimbare în bine.

Oare aceste reforme nu le putem face fiecare?

De ce a rămas ziua de 24 ianuarie în mintea noastră?

Eu cred că pentru a ne stabili un nou start pentru ceva mai bun!

La mulți ani, dragi români!

Bunicul copilăriei mele

         Nu știu cum ar trebui să încep să povestesc despre bunicul meu pentru că nu sunt priceput în a reprezinta lumina feței sale și mă tem să nu transpun greșit pe hârtie frumusețea sufletului  celui care mi-a bucurat copilăria.
Bunicul meu era un om calm și blând. Nici când era supărat sau necăjit nu ridica tonul și nu știai intensitatea supărării lui, ci plângea în interiorul său. Nu vorbea mult, dar parcă vorbea tot timpul. Tot timpul transmitea ceva, era prezent, era cu mine și parcă îmi citea privirea.

Cât de mult mă bucuram că mă ridică în brațe ca eu să ajung să culeg cireșe și mă murdăream de zeama lor. Era o  bucurie imensă să mă trezesc dimineața și să-l însoțesc la „dusul vacilor. Atunci bunicul era odihnit, eu vioi ș duceam animalele la păscut și ne întorceam acasă, eu la jucat iar bunicul la muncit.

Cu mare drag îmi amintesc zilele de sărbătoare, duminicile liniștite și pline de sfințenie. Ce frumos suna duminica clopotul bisericii din depărtare, iar toaca învechită mă anunța că ar fi bine să grăbesc pasul spre biserică.

            Dese ori am dormit cu bunicul meu și greu pot să uit acel somn dulce, dar și mai greu îmi este să-l reconstitui în totalitate. Duminica, bunicul se trezea mai devreme decât de obicei, ieșea afară cu o cană de apă în mână, se spăla pe ochi se bucura de lumina soarelui. Se întorcea liniștit și punea ulei la candela Măicuței, apoi se așeza pe marginea laiței și citea dintr-o carte mică, plină de unsoare și cu marginile groase și rupte pe ici-colo. După vreo zece minute ieșea la animale. Auzeam lătratul câinelui de bucurie, iar apoi, fiind furat de somnul dulce al dimineții nu-l mai auzeam pe bunicul decât atunci când se întorcea. Făcea focul și ieșea un pic de fum din vatră, mă întreba dacă vreau să mănânc scrob sau ochi cu brânză de oi și punea ceaunul cu apă pentru mămăligă. Nu făcea multă mâncare penru că el nu mânca duminica până nu lua anafură. Apoi ne pregăteam de mers la biserică. Ce bucuros eram că îmbracăm hainele mele noi, iar bunicul avea o pereche de pantaloni din lână și o cămasă albă. Cămașa nu era călcată de bunica, căci ea a murit cu multi timp în urmă, ci o călca mătușa sau mama. Mergeam spre biserică liniștiți, eu vorbeam și îl întrebam de ce trebuie să mergem la biserică, de ce noi stăm în picioare și ne îngrămădim într-o parte a bisericii în timp ce preotul are și scaune și spațiu din plin. Bunicul îmi explica, dar eu nu înțelegeam mare lucru. Ducea în mână lumânări pentru cei morți. Le lua de acasă pentru că, zicea el, la biserică sunt scumpe. Înainte de a intra în biserică, mergea la mominte, dar la bunica poposea mai mult. Își căuta de lucru la mormântul ei: îi aranja candela, mai smulgea buruienile de pe mormânt și parcă ar fi vrut să plângă sau să vorbească, dar eu îl stânjeneam și eram neastâmpărat.

         

           Cum intram în biserică și se auzeau vocile „babelor” (așa le ziceam  doamnelor de la cor), bunicul devenea foarte serios și sobru. Mă lua de mână și mă ducea în fața icoanelor arse de timp, mă învăța să fac semnul Crucii și îmi dădea o monedă să o pun într-o cutie. Îmi plăcea partea asta pentru că eram în centrul atenției. Toată lumea se uita parcă la mine cât de frumos mă închinam așa cum m-a învățat bunicul. După ce ne închinam, bunicul mă lua cu el în strană. Avea o strană lângă altar și nu o ocupa nimeni, decât el. Mă simțeam foarte bine știind că bunicul meu are strana lui în biserică, simțeam că este un om important și că impune respect. Stăteam în strană, iar bunicul în genunchi aproape de Icoana Maicii Domnului. Eu dădeam din picioare de plictiseală, iar el murmura din buze nu știu ce. Trecea cam greu timpul, dar apoi urma partea cu pomenile și colivele și dulciurile și, Doamne, ce bine era! Primeam bunătăți gratis de la toată lumea, iar bunicul împărțea plăcinte și vin. Mai lua și el câte un pahar, dar rar și nu-mi plăcea lucrul acesta pentru că nu stătea mult cu oamenii care aveau bunătăți pentru mine și eu aveam de pierdut.

            Ajungeam acasă și bunicul mă punea să dorm. El asta făcea și mă obliga și pe mine. Nu suportam partea asta. După ce mă trezeam, stăteam cu bunicul și păzeam puii prin ogradă. Stăteam amândoi pe un lăicer vechi, pus pe o băncuță șubredă și povesteam: eu năzdrăvănii, iar bunicul râdea ușor. Apoi, deși rar făcea asta, îmi povestea din experiența lui din război. Nu cred că-i făcea mare plăcere să-mi povestească, dar din iubire părintească îmi spunea.   Din câte am înțeles, îi plăcea mai mult să sape tranșee, dar era greu și acolo. Dormeau acolo, nu puteau ieși din șanțuri ca să nu fie uciși și, dese ori, erau supuși în situații limită. Bunicul a răzbit, a reușit să vină înapoi la bunica, dar a venit mai tăcut, mai restras și mai modest.  

Zâmbetul calm al bunicului nu se poate uita. Acum, eroul copilăriri mele doarme liniștit alături de bunica. Acolo este mormântul lui. Sub clopotniță, la umbră, unde candela arde în aminitirea lor.

sursa: http://www.clujulliber.ro/bunicul-meu-sfant/