Bunicul copilăriei mele

         Nu știu cum ar trebui să încep să povestesc despre bunicul meu pentru că nu sunt priceput în a reprezinta lumina feței sale și mă tem să nu transpun greșit pe hârtie frumusețea sufletului  celui care mi-a bucurat copilăria.
Bunicul meu era un om calm și blând. Nici când era supărat sau necăjit nu ridica tonul și nu știai intensitatea supărării lui, ci plângea în interiorul său. Nu vorbea mult, dar parcă vorbea tot timpul. Tot timpul transmitea ceva, era prezent, era cu mine și parcă îmi citea privirea.

Cât de mult mă bucuram că mă ridică în brațe ca eu să ajung să culeg cireșe și mă murdăream de zeama lor. Era o  bucurie imensă să mă trezesc dimineața și să-l însoțesc la „dusul vacilor. Atunci bunicul era odihnit, eu vioi ș duceam animalele la păscut și ne întorceam acasă, eu la jucat iar bunicul la muncit.

Cu mare drag îmi amintesc zilele de sărbătoare, duminicile liniștite și pline de sfințenie. Ce frumos suna duminica clopotul bisericii din depărtare, iar toaca învechită mă anunța că ar fi bine să grăbesc pasul spre biserică.

            Dese ori am dormit cu bunicul meu și greu pot să uit acel somn dulce, dar și mai greu îmi este să-l reconstitui în totalitate. Duminica, bunicul se trezea mai devreme decât de obicei, ieșea afară cu o cană de apă în mână, se spăla pe ochi se bucura de lumina soarelui. Se întorcea liniștit și punea ulei la candela Măicuței, apoi se așeza pe marginea laiței și citea dintr-o carte mică, plină de unsoare și cu marginile groase și rupte pe ici-colo. După vreo zece minute ieșea la animale. Auzeam lătratul câinelui de bucurie, iar apoi, fiind furat de somnul dulce al dimineții nu-l mai auzeam pe bunicul decât atunci când se întorcea. Făcea focul și ieșea un pic de fum din vatră, mă întreba dacă vreau să mănânc scrob sau ochi cu brânză de oi și punea ceaunul cu apă pentru mămăligă. Nu făcea multă mâncare penru că el nu mânca duminica până nu lua anafură. Apoi ne pregăteam de mers la biserică. Ce bucuros eram că îmbracăm hainele mele noi, iar bunicul avea o pereche de pantaloni din lână și o cămasă albă. Cămașa nu era călcată de bunica, căci ea a murit cu multi timp în urmă, ci o călca mătușa sau mama. Mergeam spre biserică liniștiți, eu vorbeam și îl întrebam de ce trebuie să mergem la biserică, de ce noi stăm în picioare și ne îngrămădim într-o parte a bisericii în timp ce preotul are și scaune și spațiu din plin. Bunicul îmi explica, dar eu nu înțelegeam mare lucru. Ducea în mână lumânări pentru cei morți. Le lua de acasă pentru că, zicea el, la biserică sunt scumpe. Înainte de a intra în biserică, mergea la mominte, dar la bunica poposea mai mult. Își căuta de lucru la mormântul ei: îi aranja candela, mai smulgea buruienile de pe mormânt și parcă ar fi vrut să plângă sau să vorbească, dar eu îl stânjeneam și eram neastâmpărat.

         

           Cum intram în biserică și se auzeau vocile „babelor” (așa le ziceam  doamnelor de la cor), bunicul devenea foarte serios și sobru. Mă lua de mână și mă ducea în fața icoanelor arse de timp, mă învăța să fac semnul Crucii și îmi dădea o monedă să o pun într-o cutie. Îmi plăcea partea asta pentru că eram în centrul atenției. Toată lumea se uita parcă la mine cât de frumos mă închinam așa cum m-a învățat bunicul. După ce ne închinam, bunicul mă lua cu el în strană. Avea o strană lângă altar și nu o ocupa nimeni, decât el. Mă simțeam foarte bine știind că bunicul meu are strana lui în biserică, simțeam că este un om important și că impune respect. Stăteam în strană, iar bunicul în genunchi aproape de Icoana Maicii Domnului. Eu dădeam din picioare de plictiseală, iar el murmura din buze nu știu ce. Trecea cam greu timpul, dar apoi urma partea cu pomenile și colivele și dulciurile și, Doamne, ce bine era! Primeam bunătăți gratis de la toată lumea, iar bunicul împărțea plăcinte și vin. Mai lua și el câte un pahar, dar rar și nu-mi plăcea lucrul acesta pentru că nu stătea mult cu oamenii care aveau bunătăți pentru mine și eu aveam de pierdut.

            Ajungeam acasă și bunicul mă punea să dorm. El asta făcea și mă obliga și pe mine. Nu suportam partea asta. După ce mă trezeam, stăteam cu bunicul și păzeam puii prin ogradă. Stăteam amândoi pe un lăicer vechi, pus pe o băncuță șubredă și povesteam: eu năzdrăvănii, iar bunicul râdea ușor. Apoi, deși rar făcea asta, îmi povestea din experiența lui din război. Nu cred că-i făcea mare plăcere să-mi povestească, dar din iubire părintească îmi spunea.   Din câte am înțeles, îi plăcea mai mult să sape tranșee, dar era greu și acolo. Dormeau acolo, nu puteau ieși din șanțuri ca să nu fie uciși și, dese ori, erau supuși în situații limită. Bunicul a răzbit, a reușit să vină înapoi la bunica, dar a venit mai tăcut, mai restras și mai modest.  

Zâmbetul calm al bunicului nu se poate uita. Acum, eroul copilăriri mele doarme liniștit alături de bunica. Acolo este mormântul lui. Sub clopotniță, la umbră, unde candela arde în aminitirea lor.

sursa: http://www.clujulliber.ro/bunicul-meu-sfant/