Salutare,
M-am tot gândit ce este prietenia. Am tot învârtit eu niște definiții în mintea mea, dar nu am reușit să ajung la o concluzie. M-am gândit apoi la prietenii mei. Tot nu reușeam să găsesc acele cuvinte ce vor îngloba cu adevărat sensul cuvântului. Am căutat definiții în cărți. Slăbuțe și foarte vagi. Prietenia, în concepția mea, nu semăna cu acele idei deloc. Tot căutând, am dat peste un cuvânt mai mul decât frumos. Vă îndemn, dacă aveți liniște, să-l citiți și să-l racordați la dvs.
Nu în ultimul rând, acest cuvânt în îndrept către prietenii mei, în semn de recunoștință!
„Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă
îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic
eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l
dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic
întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul
vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face
prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă?
Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu
prietenul adevărat.
Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când
[prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine
[se topeşte], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o
dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă
numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează
mintea [dianoia]. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi
care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi
care se iubesc cu căldură.
Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni
numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu
numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu
vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în fiecare zi, nu se satură.
Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu
ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage
pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten,
şi abia după aceea pentru sine.
Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt
iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile
strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi
prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au
fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am
lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram
[acolo] dimpreună cu ei.
Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în
prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri]
ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har
[favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi împovărare]. Când
prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] . Iar
când ezită [să ne poruncească] atunci ne mâhnim . Nimic nu avem care
să nu fie şi a lor.
Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu
vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu
adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel
adevărat. Şi nu te minuna!
Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim
de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară
prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
(...)
(...)
Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele
ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie
străine.
(...)
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni
nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o
înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră fie încă păgâni? . Prietenul
nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie
[charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis].
Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de
mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca
atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie
mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie
datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de
trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o
binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt
[binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt.
(...)
Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie
înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să
locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el
până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul
[pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea.”
Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur „Despre prietenie”
sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/169/despre-prietenie/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu